laurent-chrzanovski@2x

Preambul

            În această serie de articole, ne propunem să conturăm cât mai complet posibil problematica turismului cultural în România şi în particular în judeţul Hunedoara. Pentru ca această contribuţie să fie utilă unei dezbateri productive, destinată unui public cât mai larg, ne propunem să reflectăm realitatea fără compromisuri, care să permită înţelegerea prezentului şi trasarea unor direcţii de dezvoltare viitoare.

Dacă avem atât de multe de spus, este pentru că tema poate avea, precum personajul Hadrian ca simbol al Cezarilor, varius multiplex multiformis, iar argumentele pro sau contra scot în evidenţă toţi factorii politici, sociali sau economici ai societăţii.

„Obiectivele culturale” sunt în mod justificat considerate drept aspecte cruciale pentru ceea ce omul numeşte astăzi „industria turistică”.

Conform Organizaţiei Mondiale pentru Turism (UNWTO), dar şi în conformitate cu statisticile tuturor autorităţilor recunoscute în domeniu, turismul cultural – înţeles în cadrul mai cuprinzător al dezvoltării durabile – este singura formă de turism în expansiune de mai bine de 15 ani. Din acest motiv, este activitatea turistică cea mai profitabilă în ceea ce priveşte recuperarea rapidă a investiţiilor (turistul cultural cheltuieşte în medie cu 30% mai mult decât turistul balnear). Mai mult, este forma de turism care asigură cea mai bună repartiţie a beneficiilor economice, păstrând integritatea mediului şi respectul populaţiei locale.

Cu toate acestea, pentru a avea succes în acest domeniu, trebuie să se reuşească implicarea tuturor sectoarelor care beneficiază de avantaje, începând cu simplul cetăţean, pentru a ajunge la vârful elitelor economice şi politice şi la toate nivelurile din stat, de la sat la naţiune, trecâd prin toate etapele intermediare (biotop, departament, regiune).

Care este stadiul turismului cultural în România de azi? Cu foarte mici excepţii, panorama este îngrijorătoare, mai ales dacă avem în vedere potenţialul enorm al ţării. Cum s-a ajuns aici? Este subiectul articolului nostru  de astăzi.

Cauze şi non-cauze

E uşor să te ascunzi în spatele unui zid de cuvinte, de false pretexte, de scuze de doi bani… Când asculţi autorităţile competente, ale căror opinii sunt masiv relatate de presă, dar mai ales când le compari cu realitatea de pe teren, nu te poţi opri să nu te gândeşti la melodia celebrului cuplu Dalida – Alain Delon, „Parole, parole, parole…”

Să începem prin non-cauze, şi anume scuzele cele mai comune folosite pentru a salva situaţia. La capătul unei liste care merită ea singură o carte umoristică, găsim binenţeles infrastructura şi prejudecăţile.

Da, drumurile româneşti sunt pline de gropi. Nu, nu există o autostradă care să lege Viena de Constanţa. Da, trenurile circulă – atunci când circulă – mai lent decât în epoca lui Franz Iosef şi majoritatea sunt mostre de insalubritate. Da, o bună parte a presei străine povesteşte zile întregi un fapt divers în care este implicat un rom, ceea ce te poate face să crezi că România ar fi un concentrat de sărăcie şi violenţă.

Toate astea sunt doar o perdea de fum, pentru că situaţia se regăseşte peste tot şi mai ales nu împiedică niciunde turismul cultural. Să luăm cazul celor două cele mai vizitate ţări din Europa, în special din motive culturale, Franţa şi Italia.

Mai întâi, infrastructura: cu siguranţă, există autostrăzi. Există căi ferate de mare viteză (TGV, EurostarItalia). Dar părăsiţi aceste oaze de transport rapid şi vedeţi dacă trenurile regionale Milan – Novara sau Lyon – Saint-Etienne sunt mai rapide, mai moderne sau mai curate decât un personal Bucureşti – Ploieşti.  Aceleaşi distanţe, aceleaşi condiţii, absolut identice. Mergeţi cu autoturismul propriu pe cei 60 de km de drum naţional care separă Bergamo de Como (două capitale de provincie şi destinaţii culturale de primă mână, sic!) şi încercaţi să ajungeţi în mai puţin de o oră şi jumătate, în timpul săptămânii… este exact ca de la Deva la Alba Iulia, nu? E adevărat, cu câteva gropi mai puţin, dar cu un număr de camioane de patru ori mai mare…

Apoi imaginea, această imagine monstruoasă pe care credem fals că o dau romii României. Dacă nu ar fi romii, sunteți siguri că toată Europa şi-ar petrece vacanţele în ţara Frunzei Verzi? Sunt anual 5 milioane de vizitatori la Pompei, în timp ce conurbaţia Napoli este una dintre cele mai criminogene din Europa. Plimbaţi-vă într-un metrou parizian după ora 9 seara, veţi avea mult mai multe şanse să fiţi agresat decât într-un tren Metrorex după miezul nopţii.

Cauzele reale, ele, pot face însă subiectul unei cărţi. Din păcate, nu o carte umoristică. Vom scoate în evidenţă două dintre ele: fractura dintre educaţie şi cultură şi naşterea unei noi scări de valori, aceea a „oligarhilor”.

Prima dintre ele este pur şi simplu gestionarea dezamăgitoare a culturii în România post-decembristă. Nimeni nu a ştiut, nici nu a dorit să admită că nu trebuie aruncat tot trcutul comunist. Mai ales în materie de cultură. Axioma vizitelor şcolare regulate şi masive în muzee şi la destinaţii culturale, pilon al regimului „roşu”, a fost îngropată de vie înainte chiar de căderea zidului Berlinului, cu două excepţii: Polonia şi majoritatea ţărilor din fosta URSS, dar trebuie să adăugăm, de cealaltă parte a cortinei de fier, ţările scandinave, a căror politică în acest domeniu a fost, din toate punctele de vedere, exemplară.

Bine aţi venit în Europa. Muzeele sunt percepute de opinia publică românească, similară cu cea a cetăţenilor din majoritatea ţărilor UE, ca depozite înţesate cu obiecte şi unde nimic nu s-a schimbat de sute de ani, mai puţin praful care a acoperit vitrinele. Imagine a la Epinal, caricaturală, exagerată, desigur, dar cât de reală pentru majoritatea muzeelor mici sau situate în oraşe periferice!

Ori, pentru a avea turism cultural, trebuie să ai cultură. Trebuie ca muzeele şi siturile să fie deschise, active şi atractive. Şi asta se face în primul rând prin elitele locale (politice şi economice) et prin/pentru populaţia locală. Afluxul de turişti străini ar veni doar ca un aport secundar, cu condiţia ca viaţa culturală să fie activă în plan local.

Este deci rolul elitelor locale să recreeze legătura între societate şi cultură, să redea cetăţenilor dorinţa de a vizita, de a se reapropia de bogăţiile lor culturale. Şi asta se face din şcoală. A tăia cordonul ombilical educaţie-cultură echivalează cu a ucide cultura prin decimarea educaţiei. Dacă omul nu capătă gustul pentru cultură în perioada copilăriei, nu îl va căpăta probabil niciodată. Mai rău decât atât, nu-l va putea transmite copiilor săi, din moment ce nu-l are.

Aceasta este lupta care se dă astăzi în România, între ignoranţă şi cunoaştere, pentru că sunt douăzeci de ani de întârziere în interminabilele şi greşitele reforme şcolare, pe scurt în deprecierea sistemului educativ în raport cu ţări ca Franţa. Pentru că abia acum tinerii născuţi după căderea regimului Ceauşescu au proprii lor copii.

Ori aceşti tineri sunt ultimii care au avut părinţi care le-au inculcat valori, un abecedar cultural pe care l-au dobândit prin şcolarizare şi de asemenea pofta lor de lectură. Dincolo de forţa de a interzice dezbaterea democratică şi de a reduce existenţa presei la un soi de non-existenţă, regimurile comuniste din Est au avut totuşi şi un „merit” – sfidând drepturile de autor înainte de GoogleBooks – de a împinge cetăţeanul să citească, să vadă, să gândească parcurgând cărţi de artăşi istorie scrise de erudiţi ai planetei şi astfel să viziteze muzee şi locuri de cultură.

Drama României, în această tranziţie brutală între comunism şi capitalism, este, pe de o parte, că a distrus complet trecutul cu viteză supersonică, iar pe de altă parte nu a ştiut, în douăzeci de ani, să-şi definească propria sa cale în materie de cultură şi mai ales în termeni de gestiune şi de creare a unei oferte culturale, vitală pentru turism.

Mai rău de cât atât, cu o elită intelectuală de nivel internaţional – chiar dacă o parte trăieşte în străinătate – şi o viaţă culturală asociativă emergentă dar vie şi dinamică, România, în imensa majoritate a expresiilor politice, sociale şi mediatice la care asistăm cotidian, continuă să vehiculeze un model de societate incultă pentru care capitalismul sălbatic şi bogăţia ostentativă sunt valorile majore.

Nu vedeţi legătura cu subiectul nostru? Nu fiţi atât de siguri. Pe de o parte, turismul cultural cere, mai mult decât alte forme de turism, un excelent raport calitate-preţ. Un raport care devine cu atât mai interesant cu cât reflectă mai exact costurile reale ale vieţii în ţara în cauză.

În România şi în judeţul Hunedoara, cu câteva excepţii, costurile cazării şi mai ales calitatea serviciilor nu sunt la înălţimea preţurilor. Mai mult, preţurile practicate sunt exorbitante în raport cu veniturile medii ale populaţiei. Ori, aceste locaţii sunt adesea pline, turismul naţional le permite să facă afaceri profitabile.

Această inechitate este produsul mentalităţii dominante a celor care-şi permit să facă turism intern. Este mentalitatea de „pseudo-oligarh” (mai degrabă tânăr, din mediul urban, care câştigă bine, indiferent la criterii calitative, dacă ele nu sunt valorile „mediatice” despre care am vorbit) care contribuie pe scară largă la colapsul capacităţii de atracţie a turiştilor străini. Inechitatea permite proprietarilor de infrastructuri să facă minimum câştigând la maximum, având câţiva clienţi mulţumiţi care de cele mai multe ori revin. De ce să-ţi dai silinţa să înveţi cel puţin o limbă străină, să te documentezi pentru a-ţi promova satul, regiunea sau moştenirea culturală pentru turişti străini mult mai exigenţi decât ai noştri?

Moştenirea trecutului apasă foarte greu peste acest fenomen. Dar mai mult decât tot, este un rezultat al prezentului, absenţa totală a evoluţiei culturale a unei mari părţi a noii elite economice a ţării, care permite subzistenţa sistemului şi chiar mai rău, se erijează în model. Prin moştenirea trecutului, trebuie să înţelegem obişnuinţa pasivităţii, a toleranţei faţă de servicii nesatisfăcătoare sau chiar proaste, un reflex des moştenit de la regimul trecut care se poate observa în majoritatea ţărilor foste comuniste, chiar după douăzeci de ani.

Acum însă prezentul aparţine elitelor din ţările respective. Şi aici trebuie să constatăm că România, spre deosebire de majoritatea vecinilor săi, nu are elitele pe care le merită. Ba chiar dimpotrivă. Din Republica Cehă în Siberia, toate aceste „elite” au început de la faza „palat stil Hollywood în oraşul lor – tânără femeie cu piept generos – jacuzzi – şampanie – maşină de lux – vilă la Saint Tropez/Ibiza.”

  1. Acela dintre noi care ar câştiga într-o zi mai multe zeci de milioane de euro şi ar face altfel să arunce primul piatra.

Diferenţa este că o foarte mare majoritate a elitei economice româneşti a rămas la acest nivel şi dă tonul pentru o mare parte a populaţiei, care imită sau, în funcţie de mijloace, visează să imite: mentalitatea este deci multiplicată sau demultiplicată în manieră exponenţială. Ceea ce, în materie de servicii turistice, are un efect dezastruos.

Peste tot în lume, majoritatea acestor oligarhi, după multe călătorii în străinătate, au început să se schimbe. Au început să colecţioneze opere de artă, să meargă la operă, să finanţeze instituţii culturale şi mai ales, repet, mai ales, să ceară la ei acasă, de la Varşovia la Odessa şi de la Praga la Moscova aceeaşi calitate a serviciilor şi prestaţiilor turistice cu care s-au obişnuit la Londra sau Paris. Şi la preţuri adaptate ţării lor, să ne înţelegem! Făcând astfel, au dat tonul şi întreaga populaţie a ţării a început să ceară un plus de calitate a serviciilor turistice, de la motelul de ţară până la restaurantul din centrul capitalei.

Dacă insistăm asupra acestui punct, luând în particular exemplul rus şi ucrainian, atunci vom spune că în domeniul care ne interesează, turismul intern, se trăieşte de azi pe mâine, ca şi în România, şi că aceste ţări, ca şi România, sunt scindate între o minoritate foarte bogată, o clasă de mijloc embrionară şi o majoritate cu venituri foarte modeste, chiar insuficiente.

Ori, în afara rolului natural şi vital al statului în valorificarea culturii şi a turismului cultural, implicarea economică şi impactul ideologic al acţiunii oligarhilor au repercusiuni rapide şi directe în teren, asupra calităţii ofertei culturale şi a serviciilor structurilor de turism.

În timp ce grupurile pe care le deţin investesc sistematic milioane de dolari în mari expoziţii şi în restaurarea monumentelor, finanţează concerte de muzică clasică sau modernă în parcuri publice, chiar şi în orăşele de provincie, în timp ce ei se lansează în afaceri de turism de masă sau turism cultural cu prestaţii şi servicii demne de acest nume, ceea ce nu lasă indiferenţi nici Statul, nici pe cetăţean.

Un exemplu interesant. Muzeul arheologic din Kerci (Ucraina), în întregime – şi magnific – renovat şi cofinanţat anual (publicaţii, expoziţii) de un Mecena privat, nativ rus, care locuieşte în oraş. Kerci (am făcut săpături acolo timp de patru luni cu muzeul Puşkin din Moscova în 1992 şi 1993) este un port maritim puţin atractiv – de altfel, până în 1991 a fost o bază militară închisă inclusiv civililor ruşi – o alternanţă de blocuri de locuit sovietice. 150.000 de locuitori, majoritatea foarte săraci, aând drept unic punct de atracţie o arteră centrală din secolul al XVIII-lea, cu muzeu şi operă, plus o scară monumentală care duce în vârful muntelui Mithridate, cu ruinele sale interesante (ale anticei aşezări Panticapea) care domină strâmtoarea Azov. Pe scurt, nimic altceva decât o destinaţie pentru turism de masă, cu siguranţă incomparabil faţă de Sevastopol, Feodosia sau Ialta, toate situate în apropiere, practicând un turism de nivel internaţional. De ce o fi dat acest nebun milioane de dolari pentru un muzeu dintr-o fundătură? S-ar putea întreba un oligarh român. Ce are de câştigat? Răspunsul este: nu câştigă nimic, decât mândria de a fi făcut ceva frumos pentru viaţa lor şi pentru oraş.

Să luăm un ultim exemplu, mult mai semnificativ, pentru că are la bază turismul cultural: ghidul, instrument indispensabil oricărei descoperiri. La Odesa, la Kiev, la Sankt Petersburg sau la Moscova se găsesc în nu importă ce librărie din centru duzine de ghiduri excelente, în rusă dar mai ales în engleză, asupra oraşului, regiunii sau ţării. Ghiduri adevărate, având între 300 şi 800 de pagini, în culori, cu planuri, hărţi, orarele muzeelor, itinerarii, restaurante, posibilităţi de cazare, etc. De ce nu este la fel în librăriile din Cluj sau Bucureşti? Pentru că proprietarii români de mari grupuri editoriale nu gândesc că aşa ceva ar fi util sau rentabil şi se mulţumesc să realizeze doar broşuri minuscule disponibile la raioane.

Astfel, la nivel de turism cultural, de ofertă culturală şi procent de frecventare a patrimoniului, plecând de la o situaţie asemănătoare (cea din anii ’90 şi a derapajelor care au urmat), aceste trei ţări se găsesc din ce în ce mai mult într-o situaţie diametral opusă, în principal din cauza deciziilor luate de guvernele lor, a evoluţiei sistemului de educaţie şi de gradul de implicare şi de „civilizare” a elitelor lor economice.

 

Citiţi în postările viitoare, de acelaşi autor:

 

Statul, politica şi administrarea turismului cultural

Turismul cultural, o afacere a tuturor

Ce exemple să luăm pentru a lansa turismul cultural în România?

 

 

Un Răspuns

  1. Valeriu

    Cu voia dumneavoastra, fara a avea pretentii de mare strateg, as indrazni doar sa fac vreo 2…3 mici remarci:
    1. Problema nu e chiar asa de „macro”…E vorba de marketing si de segmentarea pietei. Care nu neaparat depinde de autoritati…
    Aveti evenimente (Opera Nights, zilele orasului, concerte…etc ), aveti obiective (Cetatea Devei, Castelul Huniazilor, Muzeul Aurului, Statiunea Geoagiu, Densus, Cetatile Dacice, Parcul Dinozaurilor)
    2. Sunt stabilit in Israel de vreo…15 ani. Publicul Israelian iubeste Romania. Este adus pe Valea Prahovei, la Bucuresti, la Tg Mures, Iasi, etc. De ce? Pentru ca acolo exista promovare – Paricipari la Targuri de Turism, contacte cu Agenti de Turism de aici, etc.
    Israelul e o piata existenta pentru Romania… Trebuie doar facut un efort din partea Agentiilor (Daca se poate in colaborare cu Autoritatile locale…Cu atat mai bine) pentru a „devia traseele”. Publicul de aici e amator de Agroturism. De ce doar Rucar-Bran? De ce nu…Rau de Mori?
    Deci…La treaba! Si presa… NU cea tabloida…Presa adevarata, presa de Cultura, poate juca un rol catalizator.

    Succes!!

    Răspunde

Lasă un Răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.