Daniel Iancu foto carte

Într-o vreme în care drumul de la scrierea unei cărți la publicare se poate parcurge relativ ușor, ceea ce lipsește este validarea. Oricine poate scrie, oricne poate publica, puțini sunt cei pentru care cineva confirmă că volumul apărut în print sau textul de blog depășește nivelul unei mediocrități cu pretenții – din păcate foarte prezentă în rețelele de socializare, ceea ce i-a produs o accentuată nervozitate lui Umberto Eco. Dar, nu-i așa, mediul este mesajul, spunea nu cu foarte mult timp în urmă Marshall McLuhan, așa că să ne obișnuim cu esența facebook-ului (ca să rămânem doar la cea mai utilizată astfel de rețea). Iar esența este că fiecare poate spune ce-i trece prin cap, de la genial la bazaconie.

Prin urmare, dacă acceptăm că există (totuși) instanțe valabile de validare, chiar dacă relative, atunci Daniel Iancu este un autor validat. Am primit cu bucurie ale sale Historii aleatorii, pe care parțial le cunoșteam deja din periodice. Publicarea lor în volum produce însă altă emoție, sunt (încă) prizonier al bucuriei date de fila de hârtie, chiar dacă citesc curent și în format electronic, ce-i drept mai puțin cărți și mai mult diferite genuri de articole. Revenind însă la validarea ca autor a lui Daniel Iancu, aceasta a fost făcută în paginile revistei Dilema veche, unde s-a întâmplat să fim chiar colegi de număr. O parte din ceea ce puteți citi în volumul Historii aleatorii a apărut în Dilema veche, iar o altă parte – spre bucuria mea – în revista POLIticS&Media, pe care am editat-o în perioada octombrie 2010 – mai 2011, în ale cărei pagini au semnat articole oameni animați de mai puține umori și patimi, înclinați spre analiză și profunzime – îi numesc aici pe regizorul McRanin, fost director al Teatrului de Artă din Deva, pe Monalise Hihn, pe Mihaela Miroiu, Laurent Chrzanovski și evident pe Daniel Iancu.

Daniel Iancu este un călător, Historiile… sale ne propun incursiuni în concret. Stilul trădează omul obișnuit cu relatarea jurnalistică, dar nu cea seacă, de tip știre, ci un gen pe cale de dispariție din presa românească, presă mult axată pe subiectul de tip scandal, gen care poartă numele de reportaj jurnalistic. Daniel Iancu relatează cu umor și ironie, fără încrâncenare. La limită, este cinic sau trist, dezamăgit, niciodată animat de porniri vindicative îndreptate spre vreunul din cei despre care spunem generic că ar trebui să facă ceva.  “…trebuie spus că geme țara de monumente abandonate, cărora li se decojește marmura de pe socluri, dar în același timp nu trece anul, poate nici jumătatea unui an, să nu fie inaugurate altele noi (care vor fi la rândul lor lăsate paraginii). Că motive sunt destule. Sau dacă nu sunt, se inventează. Rațiunea unor asemenea demersuri, după cum îmi explica un prieten, e că la renovarea unei statui vechi nu-și poate pune primarul eșarfa tricolor pe piept și numele-i nemuritor pe soclu.”[1]

Călătoriile lui Daniel Iancu sunt cuprinzătoare și deloc provinciale. Cei ce se așteaptă la ode despre trecutul glorios și inserții patriotarde trebuie să le caute în altă parte. Ochiul multiplu pe care-l posedă orice jurnalist de calitate este dublat de o minte lucidă și critică, fie că descoperă între bălării (la propriu…) castrul roman de la Bumbești-Jiu, fie că semnalează paragina furnalului de la Govăjdie (multe inimi se umflă cu mândrie patriotică la gândul că fonta obținută la Govăjdie se regăsește și în Turnul Eiffel, doar că informația este falsă – un inginer metalurg din Hunedoara, pasionat de istorie, Ioan Romulus, demonstrează fără echivoc că povestea, deși frumoasă, este poveste…). Cetățile dacice din Munții Orăștiei sau biserica fortificată de la Alțîna, monumentul Dragalina – general erou al Primului Război Mondial sau gara din Brad sunt doar câteva din reperele prin care Daniel Iancu marchează generic nepăsarea, cu atât mai deranjantă cu cât România este într-o perpetuă căutare de eroi salvatori și momente glorioase. “Știai că prin anii ’30-’40 șeful gării ăsteia a fost Nicolae Beligan? Tata lu’actoru’ de-o jucat în Cuibul Salamandrelor…” îi spune cineva în timp ce se plimba prin coridoarele insalubre din gara-monument istoric a Bradului.[2] Genul de informație care dă culoare și personalizează, speculată cu finețe și umor trist.

Există locuri de cerșit oriunde te-ai afla, ca să parafrazăm un titlu de serial cu oarece notorietate în anii 90. La Orăștie sau la Barcelona, capete de linie ale unui itinerariu tipic post-revoluționar, pe care Daniel Iancu îl parcurge atent și înțelegător, fără să acuze, fără să justifice. Implicarea politică apare secvențial, în experiența sa de activist sindical debutant din perioada guvernului Boc. Pentru un cititor minim avizat, se vede că Daniel Iancu înțelege. Înțelege mai mult decât scrie și uneori pare plictisit să intre în polemici sterile determinate de clișee mult prea vechi și de mult prea mult timp împlântate adânc în capetele unora spre a mai putea fi extrase și eventual înlocuite cu altceva, poate mai actual și mai util. Așa se petrec lucrurile la Densuș sau la Măgureni, dar și la Davos sau la Viena – pentru că, vă amintitți, spuneam că Daniel Iancu nu este un călător provincial. Sau, la limită, provincia lui este Europa. La Davos, “destupăm borcanul cu zacuscă ardelenească cărat din țară și încingem o masă românească cu pită elvețiană coaptă într-o zonă de influență germană”. Cu studii doctorale inclusiv la Viena, Daniel Iancu inventariază instantanee mici din marea Vienă. Și pentru că un contact cu marea Vienă lasă invariabil urme, constată că la Țebea există naționalism, dar fără civilizație. Poate cel mai dur text, care va fi desigur catalogat ca nepatriotic de către mult-prea-numeroșii patrioți de profesie – “Industria pompelor funebre e la români în floare, căci se perpetuează odată cu gargara politică. Unii or să zică că eu sunt rău-intenționat, că vreau să le iau românilor bucuria sărbătorilor național-câmpenești sau câmpenesc-naționale. Zică ce-or vrea… Am urmărit, nu prea atent, ce s-a scris despre serbările naționale de la Țebea de anul acesta (2014, n.n.) și nimic din ce-am trăit eu nu a fost expus”.

Am prezentat moment dintr-o carte din cele care te pun pe gânduri. Desigur, dacă ai chef să te lași pus pe gânduri, pentru că poți trăi foarte bine și fără s-o citești. Există și riscul să te enerveze.

 

[1] Iancu, Daniel, Historii aleatorii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca 2015, în textul Despre starea monumentelor. O privire critică, pag. 25

[2] Iancu, Daniel, Historii aleatorii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca 2015, în textul Gara din Brad, pag. 53

Lasă un Răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.