vedere Copy of MUZEU2În 1994 scriam scenariul pentru un film documentar promoțional, care urma să fie prezentat public cu ocazia împlinirii a 110 ani de la darea în funcțiune a primului furnal de la Hunedoara. Filmul a fost apreciat în epocă, se numește – cu oarecare lipsă de imaginație – Societatea comercială SIDERURGICA SA Hunedoara și poate fi văzut la linkul https://www.youtube.com/watch?v=61ZXbBzBVt8. Două luni au durat filmările, timp în care învățasem combinatul inclusiv după miros. Așteptam cocsul incandescent la uzina cocso-chimică sau șarjele la furnalul 7, filmam entuziasmați spectaculoasele procedee de laminare și montarea primelor ansamble ale mașinii de turnare continuă. Toate indicau un combinat în curs de însănătoșire, chiar tonul era mai festivist decât poate era cazul. Eram însă prizonierii optimismului directorului general de atunci, Silviu Samoilescu, care părea să țină totul sub control.

Părea. Cartea lansată în urmă cu mai bine de o lună de Romulus Ioan, la Hunedoara, spune, de la un punct încolo, o cu totul altă poveste. Și poate merita o lansare mai cu fast – nu din dorință de festivism spun asta, ci pentru că acel combinat a asigurat în mare parte gloria și bunăstarea orașului. Povestea cărții Istoria uzinelor de fier – Hunedoara, Eisenmarkt, Vajdahunyad, semnată de Romulus Ioan, este una mai degrabă tristă, având în vedere că este despre ceva care mai mult a fost decât este, cu slabe șanse de a fi pentru prea multă vreme.

Să părăsim însă tonul nostalgic pentru o incursiune în conținutul celor două volume. Este evident o lucrare scrisă de un inginer pentru care profesia rămâne pe primul plan, determinantă în viață și ușor recognoscibilă în carte. Romulus Ioan nu se lansează în speculații romanțioase, chiar dacă Epistolele sale către hunedoreni au, în titlu cel puțin, conotații biblic-confesive. Parcurge cu răbdare epoci, cu trimiteri la meșteșugul prelucrării fierului în spațiul Munților Poiana Ruscăi. Explică detaliat contexte sociale, economice, politice, legate de deciziile de a înființa o uzină de fier la Hunedoara, despre suportul logic și (folosind un termen la modă) sustenabil oferit de minele de fier de la Teliuc și Ghelari și cărbunele din Valea Jiului. Deloc lipsite de importanță detaliile, pentru că reiese maniera atentă în care a fost gândită amplasarea inițială a unor uzine siderurgice la Hunedoara, apropiate de resurse, cu impact major asupra dezvoltării ulterioare a zonei, în opoziție cu grandomania comunistă decisă să obțină cantități enorme de tone de oțel pe cap de locuitor, fără să țină seama de costurile devenite prohibitive ale transportului minereurilor din India sau Brazilia – relativ ieftin pe mare, până la Constanța, dar implicând costuri uriașe pe calea ferată, de la Cosntanța la Hunedoara. De altfel, Ceaușescu a creat și concurența pentru (pe atunci) Combinatul Siderurgic Hunedoara, în apropierea unor căi de transport fluvial, mult mai ieftin, la Galați – viitorul SIDEX – (combinat la care au fost trimiși mulți specialiști hunedoreni) și la Călărași (combinatul cu nume ciudat – SIDERCA – rămas neterminat).

Înainte de a trece la partea de totală noutate pe care o aduce cartea lui Romulus Ioan, voi face o mențiune referitoare la conținut. Vorbeam despre evidența profesiei autorului, de inginer, inclusiv pentru că volumele abundă în date tehnice, uneori excesive. Nu mă refer aici la dimensiunile și performanțele furnalelor sau laminoarelor, ci la tabele cu toate sortimentele de produse finite, care trimit cu gândul mai degrabă la un catalog de produse decât la o carte de istorie. În același timp, se poate înțelege pasiunea pentru profesia sa a unui inginer metalurgist fost director de producție, pentru care tipo-sortimentația reprezintă demonstrația supremă a performanțelor la care a ajuns combinatul de la Hunedoara. O plasare a tabelelor cu date tehnice la finalul volumelor ar fi fost preferabilă, și nu doar din considerente estetice. Destinația finală a volumelor este totuși una istorică, de aceea o anume cursivitate a textului era dezirabilă. Convingerea mea este că volumele ar trebui reeditate. Hunedoara – mă refer nu doar la municipiu, ci chiar la județ – are prin aceste volume o necesară restituire nu doar a unei uzine, ci a unor epoci de progres tehnic și tehnologic cu relevanță uneori continentală. Sunt ușor de bănuit eforturile autorului, nu doar cele de a se documenta și a scrie cartea, ci și cele de a găsi finanțare pentru cele două volume. Nu se va mai scrie curând la acest mod despre siderurgia hunedoreană, de aceea volumele ar trebui să beneficieze de o prezentare elegantă, ele fiind definitorii pentru mai bine de o sută de ani din istoria Hunedoarei.

Revenind la conținut, este remarcabilă partea dedicată existenței post-decembriste a SC Siderurgica SA Hunedoara. Jurnalist fiind, am participat la multe din zbaterile combinatului de după 1989 – greve generale, retehnologizări multiple și succesive, întâlniri la nivel înalt, prezentări de strategii naționale sau internaționale. Efectul se vede – combinatul există într-o formă discretă, în comparație cu ceea ce a fost. Romulus Ioan punctează concret etapele care au dus la dispariția unui simbol național, căruia i s-au dedicat filme, cântece și piese de teatru. Uneori brutal, alteori diplomatic. Diplomatic pentru că o parte din persoanele implicate sunt în viață, active, sunt orgolii de menajat – este absolut de înțeles. Am parcurs textul referitor la perioada 1989 – prezent cu pasiune, pentru a afla cine a fost implicat, care decizii au fost corecte și care greșite. Romulus Ioan nu ocolește răspunsurile, ci punctează clar – perioada menționată este în special una a erorilor, intenționate sau nu. Scurtele perioade de respiro au fost total insuficiente pentru a permite o așa-numită relansare – alt cuvânt la modă în epocă. Imixtiunile politice au fost în general nefericite, iar contextul privatizării, total defavorabil. Autorul punctează concret împrejurări, legate de nume de persoane cu putere de decizie, la fel de concrete.

Istoria uzinelor de fier – Hunedoara, Eisenmarkt, Vajdahunyad – două volume necesare, extrem de dense. Romulus Ioan demontează și mitul – foarte plăcut urechilor noastre – al prezenței fierului de Hunedoara în componența schelăriei metalice a Turnului Eiffel. Cert este că dacă în 1994 directorul general Silviu Samoilescu sărbătorea cu ștaif împlinirea a 110 ani de la punerea în funcțiune a primului furnal la Hunedoara, nimeni nu a sărbătorit la fel în 2004 sau în 2009 – când s-au împlinit 120 și respectiv 125 de ani de la același eveniment. Speranțele anului 1994 s-au dovedit efenere – iar Romulus Ioan disecă răbdător drumul de la înființare la acest efemer. Cele două volume ale sale înlocuiesc și Muzeul fierului – inutil privatizat. Fotografia îl reprezintă pe autor în Muzeul fierului.

 

Alexandru Gruian

 

Lasă un Răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.