20160204_18215520160204_160813

           Human. Uman. Proiecție de film documentar urmată de dezbatere. Trailer la acest link: https://www.youtube.com/watch?v=0-Retnj3TsA

Cam 150 de elevi în sala Jean Monnet a Colegiului Național Decebal din Deva. Îmi caut loc, mă așez undeva între elevi, nu-mi prea plac locurile din prezidii și ținutele oficiale. Mă uit în sală – mai este până să fie plină și asta mă bucură, înseamnă că a venit doar cine a dorit, nu este una din acele acțiuni benevole-obligatorii. Este și după-amiază, deci nu se pune problema că au venit cei bucuroși că scapă de orele de curs.

Au venit și profesoare și profesori, în număr rezonabil, directorul colegiului…

De dimineață citisem un articol despre profesorul universitar Andrei Stavilă, devenit victimă a intoleranței care începe – sau reîncepe? – să bântuie Turcia. Profesor de relații internaționale într-o secție de științe politice a unei universități de stat, Andrei Stavilă a aflat că este interzis să discute… politică în cadrul univeristății! Denigrarea șefului statului se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani! Poate spune cineva ce înseamnă denigrare? Oare simpla critică nu poate fi și ea considerată denigrare și deci pedepsită cu închisoarea? Puteți citi articolul integral aici – merită:

http://m.adevarul.ro/international/in-lume/profesorul-andrei-stavila-victima-protestului-academicienilor-turci-1_56aee56f5ab6550cb85472f8/index.html

Încă sub influența acestui gen de articol, a cărui “acțiune” se petrece foarte aproape de noi, în locul unde mii de români îți petrec concediile, în spații simbolic izolate de realitățile politice ale Turciei reale, am urmărit, timp de o oră și jumătate, filmul Human – Uman. Nimeni nu a plecat. Nimeni nu a șușotit amuzat. Tensiunea gradată a filmului a învăluit treptat sala. Emoțional bine dozat, fără cădere în patetism, fără reacții cenzurate. Oameni, sinceri, în diferite ipostaze. Victime, victime dorind răzbunare, victime punând unilateral capăt cercului vicios și maladiv al răzbunării. Participanți la genocid dând dovadă de o incredibilă generozitate. De militari dezarmați, vulnerabili, cu privire îngrozită, dând față războiului – cum spune unul dintre combatanți. De oameni care pleacă, pleacă, pleacă, îngroziți de moarte. Imigranții. Sau cei care descoperă că sexual sunt altfel. Cărora li se spune că sunt bolnavi sau că nu sunt normali și sunt bătuți ca să redevină normali. Părinți care își înțeleg copiii sau care îi alungă, pentru a rezona cu presiunea socială și cutuma devenită lege. Oameni care cred că după viață ne așteaptă ceva și oameni care cred că nu ne așteaptă nimic. Oameni de diferite religii, rase, proveniență socială, ocupație. De cele mai multe ori, trăitori în zone de conflict.

Human trebuie văzut. L-am asociat cu un alt film documentar văzut la Astra Film Fest în octombrie trecut, un film care m-a șocat – The Look of Silence. Trailer aici:

https://www.youtube.com/watch?v=aA_ZHAs4M9k

Am decis să rămân și la dezbateri. Mă interesa cât de multă libertate își oferă copiii pentru a discuta teme actuale nu doar ale României, ci ale lumii din care România nu se poate mai extrage edulcorat și coșbucian spre trecutul glorios, clișee protocroniste și grădina divin-protejată a Maicii Domnului. Câtă libertate sunt ei dispuși să-și ofere într-o țară care le garantează dreptul la opinie și unde nu riscă, cel puțin deocamdată, oprobriul public pentru delict de opinie. Sau oare nu cumva, tacit, ieșirea din trend poate aduce repercusiuni – desigur, nu închisoare, ci un anume mod de a fi privit? De a fi considerat altfel, mai ales într-un oraș mic, conservator?

Dezbaterea a fost reală, într-o zonă în care – totuși – numărul celor interesați de astfel de subiecte este relativ mic. Nu mă iluzionez cu fraze de tipul totuși există speranță, iată copiii noștri minunați etc. În anumite zone, trăim prin excepție – o parte din copiii arată că pot duce o astfel de dezbatere, o parte din copii, de obicei minoritară, participă, în foarte puține colegii sunt proiectate astfel de filme – de aceea felicit organizatorii, fără rezerve.  Cu aplomb, Denisa Boteanu, secondată de Maria Trifon și Bianca Tușer au selectat temele puse în discuție, războiul, răzbunarea, homosexualitatea, credința în viața de apoi. Nu puține. Nu ușoare. Egalitate de opinii între copii și profesori, într-un parteneriat real și egal.

Se putea vorbi nu ore, ci săptămâni. Discuțiile au revelat în primul rând căutarea, dorința de a înțelege și capacitatea de a exprima. Formulări ezitante sau precise, expresii curajoase (să diferențiem aparența de esență…), opinii conturate sau întrebări retorice, așteptând răspuns de la alții. Războiul neetic și pendularea între uman și emoționalul-care-cere-imperativ-răzbunarea. Recursul la concepte biblice, dinte pentru dinte vs. întoarce și celălalt obraz. Recursul soft la credință. Analiză de context lingvistic și temporal. Umanul ar trebui să prevaleze.

Simptomatic, chiar dacă diplomatic. Homosexualitatea, declarată temă pentru care societatea românească nu este pregătită. Nu este pregătită, și nici nu va fi, dar fetele au pus-o totuși în discuție, cumva cu pretextul că să nu credem că dacă despre ceva nu se vorbește, înseamnă că nu există. Cu nuanța că dacă se prea vorbește, ar putea fi de nedorit din punctul de vedere al creării unui orizont de acceptabilitate socială. Nu a fost nici o concluzie, exceptând acceptul pentru libertatea de a-ți alege singur orientarea sexuală. Faptul că s-a discutat este un benefic pas înainte. S-a discutat liber – asta este și aparența și esența. 🙂 Fără idei ready-made, care de obicei fac ravagii.

Vi se pare complicat? Dar Denisa Boteanu a ținut de vreo trei ori să remarce nivelul ridicat al discuției. Acesta a fost nivelul. A lipsit total bășcălia – esențial pentru o Românie în care aruncarea în derizoriu face casă bună cu ideile preconcepute și ignoranța.

Foarte probabil că Human nu va schimba lumea, cu atât mai puțin dezbaterea de la Colegiul Național Decebal din Deva. De altfel, s-a dovedit că chestiile astea cu schimbatul lumii sunt contraproductive, prea vaste pentru a da rezultate. Cred eu că esențialul a fost atins – cred că nu trebuie să ne oprim din a ne pune întrebări, fără însă a căuta răspunsuri prefabricate, clișeizate, ideologizate sau încremenite în doctrină. A ne păstra disponibilitatea pentru discuție și necesară doză de îndoială. Cred că face parte din uman.

Iar cei care cred că libertățile, odată pierdute, se pot ușor câștiga, ar putea să se înșele. Asupra lor se exercită un asalt concertat, sub diferite pretexte. Existența lor nu este un dat imuabil, ci o luptă permanentă.

 

 

 

 

Lasă un Răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.