Cetatea Mălăiești este dominată de un turn.

Putea fi o poveste cu un turn. Poate nu chiar precum cele din Stăpânul inelelor, dar oricum un turn. Un turn înfierbântă de obicei imaginația, mai ales un turn singuratic, la poale de munți, refugiu solitar și inexpugnabil în fața unor năvăliri în care parcă auzim zăngănit de săbii.

Ochi sclipind în noapte.

Domnițele intrând repede în turn, protejate de cavaleri în armuri înnegrite, să nu lucească noaptea. Viziere lăsate, halebarde pregătite, oșteni urmărindu-și înfrigurați seniorul, copiindu-i mișcările, alergând să ocupe poziții pe zidurile crenelate, gata să arunce ploaie de săgeți peste cotropitor. Cuib de vulturi, Isengard autohton al cnejilor din Țara Hațegului, români mândri și neînduplecați, păstrându-și cu infatuare Țara, un alt fel de Rivendell în coasta unei Transilvanii prea puțin românească.

Așa să fi fost oare?

Ce să facă povestitorul? Să redevină un turist pur-și-simplu, recomandând tehnic și rece o destinație, folosind limbajul comun și sec al unui îndreptar pentru vizitatori ocazionali, sau să rămână în spiritul rubricii, chiar dacă cu o strângere de inimă?

Hm… Preferăm varianta a doua. La urma urmei, ne adresăm în primul rând unei alte categorii de turiști, cei care înțeleg foarte bine unde se duc și ce văd, pentru a risca să dezamăgim prin entuziasm facil.

 E frumos spre Retezat, de oriunde te-ai apropia. Nu avem nevoie să-l comparăm cu munții din Noua Zeelandă, cei străbătuți cinematografic de Aragorn și Legolas, cu mâna pe mânerul spadei, cu săgeata pusă în arc. Nu le-am face nici un serviciu. Nu suntem de loc adepții României văzute ca mica Elveție, pentru că niciodată elvețienii nu și-ar vedea țara ca Marea Românie.

  

Așa că turnul nostru de la Mălăiești nu i-a aparținut lui Saruman, ci unei familii cu nume oarecum asemănător fonetic, Sărăcin, cnezi din Sălașul de sus, care au construit-o pe la începutul secolului al XIV-lea. Prin Sălașul de sus treci dacă vii dinspre Hațeg. Noi am plecat din Ohaba de sub piatră, pe biciclete, având mereu în față Retezatul, într-o zi călduroasă și foarte senină, inclusiv sus, pe creste. Drumul, asfaltat, urcă continuu, dar nu foarte greu. (Nu ne adresăm unor cicliști antrenați profesional, ci amatorilor care au însă suficientă condiție fizică pentru a pedala, ajutați de schimbătorul de viteze, 10-20 de km).

Turnul-cetate de la Mălăiești apare spectaculos, profilat perfect pe cerul albastru, cu pereții albi reflectând puternic lumina și accentuând astfel efectul de contre-jour al fotografiilor. Este evident că a fost restaurat, totul pare impecabil, aleea pavată cu dale, ce urcă într-o ușoară serpentină spre incinta propriu-zisă, balustradele de lemn lustruit, curticica interioară, scările, zidurile turnului, acoperișul, încăperile.

  

Nota bene – de cele mai multe ori persoana care este gazdă, un fel de custode, ca să nu spunem chiar castelană, este foarte-foarte amabilă, cu zâmbetul pe buze, ceva mai rar într-o Românie a oamenilor mereu-încruntați. Cobori spre așa-zisa bucătărie a turnului, urci spre ultimul nivel, te uiți la tablouri și la coifuri/arme de panoplie. Te gândești că așa umblau cavalerii pe vremuri, cu coifuri lucitoare, cu cămăși de zale, cu halebarde. Te simți mândru că iei partea la reinventarea trecutului și simți urcând în tine un patriotism cam lucitor, asemănător cu luciul nefiresc al armurilor.

În acest punct povestea trebuie întreruptă de informația cu care vă suntem datori, anume că există critici majore ale modului în care acest turn a fost restaurat. Desigur că o parte din turiști se vor mira, deși la prima vedere vor fi fost încântați că uite că restaurarea are reguli. Și în România se poate, s-ar fi bucurat ei. Se poate să renovezi cetăți și să arate bine. Dar criticile vin exact de la faptul că, cheltuind aceeași bani, proiectul putea să respecte riguros modul în care arăta cetatea. Sau cel puțin să nu introducă elemente neveridice. Desigur, există soluția agreată la noi pe scară largă, conform căreia merge și așa. În definitiv câți se pricep la medievistică, de ce le-ar păsa că turnul a fost supraînălțat cu un brâu de cărămidă? Că la ultimul nivel sunt termopane, că gurile de tragere au un fel de polițe lucioase?

Credem neabătut că a profita de nepriceperea multora este o dovadă gravă de lipsă de profesionalism și respect față de turiști, după un alt model celebru – mulți văd, puțini pricep. Să vă spun o povestioară semnificativă. Prin 1998 filmam un reportaj TV la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Erau acolo arheologii Ioan Piso și Alexandru Diaconescu, tocami terminaseră un sezon de săpături, șantierul era pustiu. Înainte de filmare, Piso l-a rugat pe Diaconescu să înlăture frunzele din șanțul săpat. Grăbit, ca orice reporter TV, am spus că pot să fie și frunze, că doar e toamnă, toată lumea știe că toamna cad frunzele. Cad, cad, a replicat Piso, dar săpătura trebuie să fie curată. Ei, trebuie, dar câți știu, am replicat cu suficiență. În acel moment, Alexandru Diaconescu s-a ridicat (aduna deja frunzele din șanț) și mi-a dat o replică memorabilă, filosofică aș putea spune, din punctul de vedere al modului în care ar trebui tratate lucrurile. Colegii noștri știu! a spus el și l-am lăsat să-și termine treaba, convins, din acel moment, că nu poți argumenta ceva spunând câți știu

Poate că rigoarea documentării, bazată pe formula colegii noștri știu, ar fi dus la cu totul alte rezultate, care să mulțumească pe toată lumea, nu doar pe cei care nu se pricep. Cine dorește, se poate documenta asupra modului în care a fost făcută restaurarea, noi credem că nu puteam s-o trecem sub tăcere doar din considerente turistice și din patriotism local prost înțeles.

Să ne înțelegem însă – merită din plin să veniți să vedeți cetatea Mălăiești. Să vă gândiți cum ar fi arătat sub formă de ruine romantice și cum a fost restaurată. Să câștigați, exact prin această comparație, un plus de cunoaștere. Să vă gândiți că în interiorul zidurilor originale, demult de tot, înainte de 1600, au trăit oameni care și-au făcut un rost aici, au sperat, au făcut compromisuri, au iubit și au urât, poate au trădat, poate au fost loiali. Până în 1700, când în urma unei lupte, a fost distrusă și a căzut în ruină.

Și peste altă sută de ani, când zidurile vor fi căpătat o cu totul altă patină a vremii, cetatea va părea din nou veche și turiștii viitorului vor vedea holograme cu cavaleri cu coifuri lucitoare, cămăși de zale și halebarde, gândindu-se cu recunoștință. poate, la noi, cei care am lăsat moștenire o cetate prost restaurată. Căci mulți văd…

  

Aici – traseul google maps pe distanța Deva – Mălăiești.

https://www.google.ro/maps/dir/Deva/M%C4%83l%C4%83ie%C8%99ti/@45.5183634,22.9331576,13.51z/data=!4m13!4m12!1m5!1m1!1s0x474ef2942e4b17ed:0x7a9550f58a1eda77!2m2!1d22.9143737!2d45.8662574!1m5!1m1!1s0x474e7161c0ae5025:0x3553aaaefac82b89!2m2!1d22.944937!2d45.4866836

 

N   45⁰ 48′ 82.41″

E   22⁰ 94′ 53.00″

 

Lasă un Răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.